REPORTAJ: O ieșeancă, prietena copiilor din bibliotecă și cofetarul îndrăgostit de ciocolată

În decembrie 2018, orașul Sibiu și-a deschis porțile pentru titlul care i-a conferit o și mai mare notorietate decât avea poate până atunci. A avut loc deschiderea evenimentului „Sibiu, Regiune Gastronomică Europeană”. Bucătari și cofetari-patiseri români au pregătit mâncăruri și dulciuri folosindu-se de aromele produselor locale. Printre ei, la eveniment a participat și ea, antrenată în modelarea ciocolatei și a pastei de zahăr, unde a muncit pentru ceea ce se cheamă „petit four”, adică prăjituri care se mănâncă dintr-o înghițitură. Spune că la pregătirea acelor prăjituri au pândit-o emoțiile pentru că ele urmau să fie mâncate de președintele țării Klaus Iohannis și de președintele Asociației Mondiale a Organizațiilor de Bucătari, Gissur Gudmundsson  „Știu că au fost prăjituri cu fructe și o parte cu ciocolată”, își amintește ieșeanca. Când, însă, nu răsfață membrii familiei, prietenii și președinții, ea se află printre rafturile Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Se numește Mihaela Tatiana Ulman, are 53 de ani, este ieșeancă și lucrează ca bibliotecar și cofetar-patiser. Sau, cum ar zice mulți din exterior, femeia care contopește două mari iubiri ale omenirii: cărțile și dulciurile.

„La un moment dat, mi s-a comunicat că domnului președinte Iohannis îi plac dulciurile, dar nu în special cele cu ciocolată și am simțit puțină tristețe, fiindcă, fiind o împătimită a ciocolatei, îmi pusesem amprenta pe acestea”, spune Mihaela retrospectiv.

Povestește că a devenit cofetar-patiser pentru că a fost curioasă. La un an după ce s-a angajat ca inginer textil la Timișoara – unde a fost repartizată după absolvirea Facultății de Textile din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași și-a dorit să se întoarcă printre cărți. „Am dat examene, m-am recalificat, iar acum sunt bibliotecar de 30 de ani”, explică Mihaela dintr-o sală a bibliotecii. Mama ei i-a prezentat prima dată instituția cultural-monumentală, ticsită de cărți pe când avea șase ani. Mergea acolo după școală, să își continue activitățile educativ-relaxante. Era un fel de after-school al zilelor noastre.

O doză de curiozitate a determinat-o pe Mihaela, acum 12 ani, pe când avea 41 de ani, după ce a citit și a aflat mai multe despre istoria gastronomiei, să își ofere răspunsuri la întrebări prin intermediul unei școli gastronomice. „Eram curioasă. La un moment dat spuneam: «dar oare cum pot să știu cum se numește crema respectivă, blatul. Oare ce le diferențiază?»”. Mihaela s-a înscris la o astfel de școală din Iași și i-a lăsat pe profesorii săi să îi explice, de la un curs la altul, până unde pot ajunge grandoarea și rafinamentul cofetăriei. După ce a terminat cursurile de cofetar, aceasta s-a înscris într-o asociație a bucătarilor și patiserilor și a participat la concursuri naționale și internaționale, unde a luat diverse premii.

Truda din spatele bucătăriei nu trebuie menționată oamenilor

Mihaela relatează cu o modestie vizibilă, care îți stârnește admirația, despre premiile care îi decorează sufrageria, luate la concursurile gastronomice. Nu le poate spune numărul. Sunt multe, dar nu izbutește să rostească un număr exact, pentru că nu îl vede relevant pentru public, pentru ceilalți. „Am acasă o vitrină plină cu premii. Dar nu asta contează. Nu m-am dus acolo pentru premii. Satisfacția mea nu este că am luat medalia aceea, ci că am ajuns acolo și că am reușit să fac aceste lucruri. Să aduc anumite ingrediente în fața publicului, să surprind plăcut și să-mi primesc criticile atunci când nu am luat medaliile de aur sau cupa”, povestește aceasta în timp ce își duce după ureche o șuviță răzleață de păr blond, scurt.

Pe acelși ton modest, Mihaela povestește despre nivelul de muncă din spatele bucătăriei, pe care, însă, nu vrea să îl facă cunoscut publicului. Pentru că, de obicei, oamenii nu întreabă. „Toată lumea se miră, admiră și, dacă un lucru nu este perfect, comentează. Doar cel care muncește la fel, apreciază”, spune Mihaela pe un ton constatator.

În luna februarie a anului curent, Mihaela a mers la Olimpiada Mondială de Gastronomie de la Stuttgart. Acolo însă nu s-a prezentat ca participant, ci ca simplu vizitator. S-a plimbat printre sutele de piese monumental-gastronomice – care din ciocolată, care din gelatină ori pastă de zahăr. Pe fiecare le-a găsit impresionante și demne de apreciere. Pe un stativ cu flori, un păun falnic, colorat, pe care, dacă l-ai fi mișcat, l-ai fi văzut tremurând mândru, i-a sporit Mihaelei, din nou, acea curiozitate caracteristică. Era o piesă care se distingea, printre cele modelate din ciocolată sau marțipan și care, tocmai cocoțată pe stativul cu flori, părea că domină întreaga sală. „Am întâlnit un japonez care a prezentat o piesă din gelatină. Era un păun imens construit numai din gelatină, cu flori, și l-am întrebat cât timp i-a trebuit să îl realizeze. «Un an», mi-a zis. Asta era provocarea. Pasta de zahăr, de pildă, o faci la mână. El a vrut să creeze o piesă din gelatină. «În orașul în care stau eu, umiditatea e mai mare și a trebuit să aștept mult timp până ce s-a uscat fiecare obiect», mi-a spus japonezul. Imaginați-vă. Păunul acela din gelatină avea sute de mii de obiecte. Nu fusese simplu de realizat”, descrie Mihaela, în timp ce își mișcă mâinile în aer ca și cum ar schița preparatul gelatinos. Spune că piesele gastronomice necesită o groază de timp și că, autorul acestora trebuie apreciat cu atât mai mult cu cât el posedă o foarte importantă calitate: răbdarea. De ea depinde rezultatul final. „În momentul în care vezi nivelul acela știi că oamenii știu să viseze și apreciezi foarte mult. Îl apreciez și pe cel care face o simplă figurină. Îl felicit. Nimeni nu știe cât de mult timp a stat să modeleze. Dacă este și la început, îl felicit și mai mult. Fiindcă știu că timpul pe care l-a alocat este foarte lung. Și îți trebuie multă răbadre, multe calități”, completează ea, lăsând ca tonului vocii să-i scape câteva emoții.

În unele împrejurări, la bibliotecă poți să și mănânci

De-a lungul anilor, Mihaela s-a îngrijit de ambele pasiuni ale sale și, când timpul i-a permis, s-a jucat cu ingredientele dulci și le-a adus la biblioteca la care lucrează. Astfel, ele, ingredientele,  și-au cunoscut prietenii livrești. Mihaela a organizat, în martie, anul acesta, o expoziție de cărți de bucate și cărți de ciocolată, numită „Incursiune în lumea cărților de bucate și a celor care le-au scris”. În jurul cuvintelor descriptive din titlu, Mihaela a brodat o cheie de interpretare a istoriei gastronomiei, așa cum a fost ea scrisă.

Expoziția a adus numele bucătarilor din secolele trecute în vizorul contemporanilor. A prezentat, în ordine cronologică, cărți ale stolnicului Constantin Cantacuzino, o carte intituală „Rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, scrisă de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi. Tot în vitrinele de la etajul  Bibliotecii Centrale Universitare puteai zări, cu coperți tari, cartonate, cartea regală de bucate, transmisă de Princepesa Margareta a României și din care se desprinde un alt fel de a cunoaște familiile regale ale României. Alături de aceasta, o bucată de hârtie albă întruchipează meniul Casei Regale din anul 1920, alături de semnătura regelui Ferdinand I. Numele ultimului bucătar al Casei Regale din România, Iosif Strassman, apare pe pagina îngălbenită a unei cărți, alături de numele de Ion Radu. Iosif Strassman a creat, pe când gătea la Castelul Peleș, celebra prăjitură Caraiman din care oamenii se înfruptă și astăzi. Ion Radu a fost bucătarul lui Gheorghe Gherghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu, iar, după moartea lui Strassman, acesta a publicat volumul „Preparate de artă culinară”, introducând rețetele lui Strassman, cu care a colaborat și adăugând lângă numele acestuia, și numele lui.

Cărți de bucate vechi, printre care și una scrisă de Constantin Cantacuzino

Fie deschise la prima pagină, fie închise, podoabele culinar-livrești pe care Mihaela le-a expus pe sub sticlă îi aduc într-o lumină a cunoașterii și pe Maria Cristea Șoima, aduc rețete din bucătăria țăranului român, care au supraviețuit timpului, rețete mănăstirești și rețete de post. Al. O. Teodoreanu, Sanda Marin, Ecaterina S. Comșa, Radu Anton Roman sunt nume pe care, ca pe niște bijuterii, Mihaela le-a așezat la loc de cinste, în cadrul expoziției sale de la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași.

Cartea de bucate a lui Iosif Strassman și Ion Radu, Cartea Regală de Bucate a Principesei Margareta a României, alături de un meniu al Casei Regale din 1920, „Cartea de bucate boierești”, de Paula Șoiman și Florentina Calmațuianu

În tot acest exercițiu de prezentare a celor care au fost și au creat rețete care dăinuie, o vitrină rămâne încă nevăzută, neadmirată, necunoscută. De altfel, este și ultima din șirul lor. Când te apropii și așteptarea a luat sfârșit, ți se explică. Și în timp ce însăși creatoarea lor vorbește, cu o ureche asculți, iar pe cealaltă o lași să asculte vocea pofticiosului din cap. Și el, ca orice privitor, se întreabă ce gust are cartea aceea din ciocolată. Parcă și conștiința ta ar vrea să guste numai o firmitură din ciocolata aceea care stă țeapănă sub formă de carte. Am ajuns, deci, la vitrina cu cărți din ciocolată și din pastă de zahăr! Cea modelată toată din ciocolată stă deschisă la jumătate și îți arată fotografii de la ediția anterioară în care Mihaela a creat o altă carte din ciocolată. Are filele albe și le poți distinge perfect una de alta. E stufoasă și nu pare să își dea de gol locul de proveniență: laboratorul de cofetărie. Ai crede, mai degrabă, că a fost luată dintr-un raft, ștearsă de colb și expusă la vitrină. Ceea ce, o parte din colegii bibliotecari ai Mihaelei, au și crezut.

Cartea cu foi din ciocolată, creată de Mihaela, care a fost expusă în martie la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

Alături de cartea cu foi din ciocolată, cărțile din pastă de zahăr făcute de către Mihaela

„Am încercat să fiu cu tehnicile cât mai perfecte, pentru că știam că o să vină colegii mei bibliotecari și am vrut să îi bucur și să-i impresionez. Foarte mulți nu și-au dat seama și s-au dus de două trei ori să vadă exponatele. «Deci eu nu cred», mi-au spus. «Nu-i nicio problemă, nu trebuie să credeți», le-am zis. Aici a fost critica mea cea mai fină și cea mai așteptată. La ei”, explică Mihaela calm.

La finalul expoziției, cartea din ciocolată a fost scoasă din vitrină și a putut fi, spre așteptarea agonizantă a copiilor, și cea nițel mai cumpătată a adulților, mâncată.

Răsfățul de acasă și pasiunea pentru cofetărie care ucide stresul

Când vine vorba de propria-i casă, Mihaela spune că ea este cea care gătește, dar mărturisește că nu refuză niciodată răsfățul oferit de soțul și băiatul ei. Gătesc pe rând, în stiluri diferite și nu ezită să își aducă remarci și critici constructive. „Toți gătim prin rotație și ne bucurăm de preparate. Fiecare gătește în stil propriu. Niciodată nu comentăm și ne încurajăm. E normal să greșim, poate uneori nu ne iese preparatul, dar, important e că se încearcă”, zice Mihaela optimist.

Povestește că băiatului ei de 24 de ani și soțului ei le plac prăjiturile răcoritoare, de vară, cu multă frișcă și fructe, în vreme ce ea este înnebunită după bezea și ciocolată. Dar le combină și fiecare este fericit. Cum dulciurile de casă au, în genere, proprii fani, Mihaela este și ea o iubitoare a lor. „Dacă e să merg undeva și îmi dați să aleg, sunt convinsă că mă voi duce la o plăcintă tradițională. Chiar și în bucătăriile lumii, în momentul în care te duci, vrei să iei din specificul lor. Nu mă refer la prăjiturile care sunt foarte sofisticate. Cred că pe acelea le voi aprecia la urmă. Dar întâi mă duc spre tradițional. Eu sunt convinsă că aroma pe care o dă ingredientul local și tradițional, bate tot ce este acum altfel”, spune aceasta în timp ce se foiește pe scaunul din bibliotecă.

Mihaela îmbină bine cele două ocupații, deoarece, ca bibliotecar lucrează cu un program normal, iar patiseria umpleși îndulcește din timpul rămas Mihaelei. Prăjiturile sale sunt făcute cu o pasiune care se strecoară dincolo de oboseală, care nu se vede în detaliile migăloase de pe dulciurile sale.

Spune că uneori își găsește scuze pentru preparatele pe care ea nu le vede a fi perfecte, că este bibliotecar și nu petrece zi de zi timpul într-un laborator de cofetărie.

Despre bucuria de a-i hrăni pe ceilalți și criticile constructive

Întrebată despre cine i-ar plăcea să-i guste preparatele, Mihaela a răspuns numaidecât, ca și cum cuvintele i-ar fi fost pregătite să iasă din gură.

„Mama mea! M-aș bucura ca mama să mănânce mai mult din dulciurile pe care le fac. Pentru că mama gustă din prăjiturile mele, dar ei, având probleme cu glicemia, trebuie să îi fac preparatele puțin altfel”, a povesit ea.

Mihaela nu se sfiește atunci când vine vorba de critici. Spune că, cel mai aspru judecător al preparatelor sale este soțul ei. „El este cel care îmi zice sincer dacă îi place sau nu”. Preciează că nu ia nici ea criticile atât de în serios, pentru că știe că lui nu îi plac anumite preparate. Spune, însă,  că ține cont de părerea lui și că i se pare firesc ca partenerul său să-i stea alături și să spună nu. Sau da. (Râde).

În cofetărie, Mihaela a încercat să jongleze cu tot soiul de ingrediente care să-i dea, spune ea, „o paletă de gusturi”. Nu s-a încumetat, ca parte activă a acestei lumi care controlează papilele gustative, să priveze gastronomia de o contribuție proprie. Așa s-a făcut că, în timp, Mihaela a creat o rețetă despre care spune că a avut succes și pe care nădăjduiește că o va oferi și publicului cât mai repede. „Este vorba despre blatul de pătrunjel și mentă, pe care îl am în prăjitură și despre cremele pe care le pun în combinație și care, astfel îmbinate, dau acel wow”, a descris Mihaela.

Împărtășește ideea că, toate ingredientele funcționează dacă știi să le pui exact acolo unde trebuie. De exemplu, sarea ar putea potența zahărul. Relatează că a descoperit, de-a lungul timpului ingrediente pe care oamenii nu le știu și care au ajutat-o să își aducă amprenta în zona cofetăriei. „Când cineva îmi gustă din dulciuri aud: « e ceva, dar nu-mi dau seama ce», «păi asta am și vrut», îi spun «să-ți placă și să nu îți dai seama ce e»”

Despre viața din bibliotecă și prietenii ei prichindei

În timpul liber, Mihaela spune că își umple vremea cu ce simte sufletul său. „Ascult muzică, citesc, îmi place să stau de vorbă cu prietenii, dar nu neapărat pe telefon, ci să ne întâlnim și să ne ajutăm. Îmi plac foarte mult copiii. În biblioteca sunt și ghid și, în general, când este vorba de copii, mai ales că au ceea ce se cheamă „Școala Altfel”, abia aștept să interacționez cu ei”, povestește Mihaela.

E încântată că, atunci când le prezintă copiilor zonele enigmatice ale bibliotecii, simte că le insuflă acestora dragostea pentru cărți. Își amintește că au trecut-o emoțiile atunci când, în timpul unui tur ghidat în bibliotecă, un copil de patru ani a venit la ea și i-a spus că o place foarte mult. Mihaela s-a așezat în genunchi în fața lui, l-a strâns în brațe, iar atunci au venit toți copiii și au copiat gestul de apropiere. „Dar și mie îmi place de tine”, „și mie”, s-au auzit vocile a câțiva dintre ei. „Asta e cea mai frumoasă realizare”, a adăugat Mihaela.

Dar amintirea aceasta nu a  fost singura care a copleșit-o pe Mihaela, de data aceasta, în mediul ei de bibliotecar. Tururile ghidate i-au adus și alte bucurii legate de copii.

Era într-unul dintre tururile ghidate, în Aulă, unde, ca într-un cerc magic de zâne, Mihaela le spunea povești copiilor ale căror vârste nu depășeau patru-cinci ani. „Aceasta este o sală magică și toți trebuie să vă puneți o dorință. Ea se va sparge și veți vedea că totul se îndeplinește”, le-a spus Mihaela înainte să părăsească cu toții Aula. Copiii s-au lăsat mânați de puterea posibilității și și-au pus dorințe. Unii spuneau că își doresc să fie sănătoși, fericiți, să fie prințese sau prinți. Alții însă păreau să fi evadat ceva mai devreme din inima copilăriei și să-și dorească fapte care le viza viitorul. „Am zărit un băiețel care venea a doua oară și care mi-a spus: «da’ nu ne spuneți de dorințe, că eu de aia am și venit. Să îmi mai pun o dorință». Bun, și-a pus dorința. Una dintre ele era să își dea doctoratul în acea aulă. Cinci ani avea, da?”. Când a ajuns la rândul următor de copii a vorbit o fetiță. „Eu vreau să fiu pisică zburătoare.” A doua. „Vreau și eu să fiu pisică zburătoare”. Mihaela spune că, probabil, personajul lor preferat de film era o pisică zburătoare. „Foarte interesant, dar să știți că pisica mea tot așa, a crezut că zboară și a căzut de la etajul nouă. Îmi pare foarte rău, dar să știți că nu mai e. A murit, le-am zis. Fetițele s-au uitat la mine lung. La final, când să plecăm, vine Mihnea la mine. «Dar eu mai pot să îmi pun o dorință?», îmi zice. «Cum să nu, Mihnea?», țin eu să îi răspund. «Să vă învie pisica». Asta a fost…și, într-adevăr, a venit altă pisică la noi la bloc, în fața ușii, la etajul nouă. A venit și, de opt ani este la mine acasă. Mihnea a fost foarte drăgălaș. Fiind ghid ai foarte multe povești de spus, dar asta e una dintre acelea care mi-a mers la suflet, pentru că, aceștia, copiii sunt singurii care nu mint. Ei sunt foarte sinceri, îți spun în față dacă le place sau nu le place ceva. Am avut și momente în care mi-au zis. «Aș vrea să plec de aici, pentru că eu voiam să văd cutare și cutare cărți». Mi-a plăcut foarte mult replica copilului și am încercat să îl atrag, să nu plece de aici dezamăgit. Și atunci a trebuit să îi explic mai multe, dar, în final, a plecat încântat. Mi-a zis că îi place de mine. Iar ăsta a fost finalul pe care eu îl așteptam”.

Pe Mihaela o găsiți la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, acolo unde pune magie în inimile copiilor și unde are grijă să mai schimbe din când în când mirosul inconfundabil de cărți cu cel de ciocolată sau marțipan.