Cum au traversat câmpul de luptă 43 de copii orfani din Dnipro care au ajuns la Iaşi

43 de copiii de la un orfelinat din apropierea oraşului Dnipro, Ucraina, au reuşit ca prin minune să scape din ghearele războiului. I-au salvat 11 însoţitori inimoşi, toţi angajaţii orfelinatului.

Copiii au de la 7 luni, cel mai mic, la 17 ani şi toţi au o poveste dureroasă în spate. Fie au fost abandonaţi la naştere, fie au fost abuzaţi în familii. Acum, războiul, o altă dramă, care le-a spulberat din nou liniştea din casa lor din Dnipro. Drumul până în România a durat 24 de ore, o zi cât o viaţă, viaţă care şi-ar fi putut-o pierde oricând.

“Când pornesc sirenele, coborâţi la subsol. Veţi dormi îmbrăcaţi!”

Daria Valeriana Dosciuk este jurist la organizaţia Hope and Homes for Children care administrează orfelinatul. Ea este cea care s-a luptat mereu în instanţă pentru ca cei mici să fie în siguranţă. Nu a crezut însă niciodată că va trebui să lupte ca să-i salveze şi de ororile unui război. Daria Dosciuk îşi aminteşte şi acum cu teamă de ziua de 23 februarie, când la orfelinat au făcut instructajul. Ordinele erau clare: în caz de război, toţi angajaţii îşi vor lăsa familiile şi casele şi vor veni la orfelinat. Subsolul fusese ticsit cu o săptămână înainte cu provizii, apă şi alimente. Dar chiar şi aşa, toţi au crezut până în ultimul moment că este vorba de un simplu exerciţiu.

„Instructajul l-am privit ca pe o formalitate. A doua zi au avut loc deja primele bombardamente. La 6,45, am primit un apel telefonic care anunţa că a început războiul. Timp de 40 de minute, m-am plimbat prin casă, şocată. Nu ştiam ce să fac, cum să procedez, chiar dacă eram instruită. În acea dimineaţă, copiii au intrat pentru prima dată în subsol. Cei mari au ajutat şi au cărat saltele de la etajul 2, jos. Geamurile au fost baricadate”, povesteşte Daria Dosciuk. Zeci de perechi de ochi priveau speriaţi la cei care încercau cu calm să le explice situaţia: „Când pornesc sirenele, vă încălţaţi repede şi coborâţi imediat la subsol. Veţi dormi îmbrăcaţi”. Au urmat nopţi crunte.

„Buncărul nostru ne putea deveni sicriu oricând”

La ştiri, nu exista zi în care o şcoală sau un spital să nu fie doborâte de bombele ruseşti. Se întâmpla în regiunile vecine. Oraşele mari erau deja sub asediu, iar pe rafturile magazinelor bătea vântul. Şi-au dat seama că aveau de ales: fie mureau de foame, fie de bombe sau gloanţe. Au urmat alte cinci zile de groază, când au încercat să ia legătura cu alţi colegi de la orfelinatul din Makarov. Ştiau că sunt bombardaţi şi nu ştiau dacă cei mici din centru mai erau în viaţă. Clădirea orfelinatului era nouă, dar nu avea subsol unde să fie adăpostiţi copiii. Despre ei au aflat mai târziu că au părăsit oraşul pe jos, sub o ploaie de bombe. La fel, spune Daria Dosciuk, a fost şi cu cei din orfelinatul din Vorsel.

“De la colegii de acolo, prin telefon, am învăţat cum să scoţi copiii din oraş, când oraşul este plin de soldaţi ruşi care trag”, spune jurista. În privinţa coridoarelor umanitare, Daria Dosciuk dă din mână a lehamite. Spune că, deşi la negocieri se stabilesc intervale orare de încetare a focului, ruşii nu respectă nimic şi îşi continuă măcelul. Cu toate acestea însă, trebuiau să încerce să fugă pentru a mai avea o şansă.“Nu mă gândeam decât că buncărul nostru ne putea deveni sicriu oricând. Oricând puteam fi blocaţi, pentru că se trăgea aerian. Acela a fost momentul în care am decis să fugim, să salvăm copii!”.

Trenul mergea cu luminile stinse pentru a nu fi văzut de ruşi

Pe 11 martie au decis că trebuie să găsească o cale de ieşire din ţară. Au sunat în România şi au întrebat dacă se poate face ceva ca micuţii să fie salvaţi. Două zile mai târziu au primit răspunsul: aveau casă şi hrană asigurată în judeţul Iaşi. Luni au început să pregătească actele pentru copii. „Pe cei mici îi scoseserăm deja din centru şi îi duseserăm într-un sat din suburbia Dnipro. Marţi i-am adus înapoi pentru că urma să plecăm. Am plecat a doua zi seara”, povesteşte Daria Dosciuk.

Trenul de refugiaţi nu avea oră fixă de plecare. Pleca atunci când era linişte, când nu erau bombardamente. Au reuşit să-l prindă. Uşile vagoanelor se deschideau brusc. Când se umplea un vagon, uşa se bloca automat. „Noi am avut un vagon doar pentru copii. I-am urcat în vagon, s-au blocat uşile şi apoi vagonul a fost ataşat la tren”, spune Daria Dosciuk. La început, la plecare li s-a făcut instructajul: telefoanele mobile închise, la fel şi geamurile. „Mereu întrebam cât mai avem. Dădeau din umeri. Nu puteau şti. 24 de ore am făcut”, povesteşte Daria Dosciuk. Jumătate de drum au stat în beznă. Trenul mergea cu luminile stinse pentru a nu fi văzut de ruşi. Altfel ar fi fost bombardat.

Copiii, căraţi în braţe de voluntarii români, peste graniţă

Când au ajuns în Hmelnîţkîi, au rămas umiţi de cât de mulţi voluntari erau în gară. Şi era linişte. I-au întrebat dacă au nevoie de pamperşi, medicamente, alimente, apă, dar nu au vrut. Le-au spus să-i ajute pe cei din celelalte vagoane, care erau ticsite. La Salatvina când au ajuns, au sunat şi au cerut două autocare ca să-i treacă pe copiii graniţa. Maşinile au tras până la platformă, cei mici au fost transferaţi din tren şi au plecat spre graniţă.

„La graniţă, politiştii de frontieră s-au uitat la noi şi au întrebat: Cum credeţi că veţi putea trece podul cu atât de mulţi copii mici? Noi nu ştiam nimic de vreun pod. Atunci, am primit sprijin de la 15 voluntare din România, care au intrat în Ucraina cu paşapoartele. Pe pod, au luat câte doi-trei copiii în graţe şi i-au trecut. Vameşii ne ajutau cu bagajele, spune Daria Dosciuk. Dincolo de pod, îi aştepta un cort călduros, mâncare, dulciuri, apă şi jucării. După formalităţile din vamă, copiii au fost urcaţi într-un autocar cu destinaţia Iaşi. Daria Dosciuk se uită şi acum cu groază în spate. Deocamdată, în Dnipro, nu se duc lupte grele, este ferit de oraşele “erou” precum Harkov, Mariupol. În schimb, sirenele urlă toată ziua. „Când aud cum plânge sau ţipă un copil, încep să tremur. Parcă aud anti-aeriana”, spune Daria Dosciuk.

Şi cei mici tresar la orice geam închis brusc, la orice uşă trântită. Îi întreabă pe cei care îi îngrijesc dacă nu cumva bombele ruseşti au ajuns şi aici. „Noi avem bebeluşi abandonaţi în maternitate sau pe stradă, avem copiii neglijaţi de părinţi, bătuţi, înfometaţi, unii agresaţi sexual”, spune Daria Dosciuk. Cei mici trecuseră deja printr-un război, înainte de cel rusesc. Dar chiar şi aşa, copiii îşi fac griji pentru părinţii lăsaţi pradă bombardamentului. Anna, o fetiţă de 4 ani, cu părinţi alcoolici se apropie de Daria Dosciuk şi o întreabă îngrijorată ce se întâmplă cu mama dacă doarme şi nu aude sirenele. Cea care o ocroteşte acum, o mângâie pe creştet, îi zâmbeşte şi în spune: „Va fi bine!”

Sursa: ziaruldeiasi