Glasul dulce-amărui al izolării, în satul românesc
Să stai izolat într-unul din cele mai mici sate din România poate să fie romantic și calmant pentru că îți lasă timp de reflectat asupra ultimelor luni ori poate să devină sufocant, din pricina liniștii triumfătoare. Depinde din care unghi privești și pe care îl lași să te domine. În satul românesc, Sars-Cov 2 zăbovește în mințile oamenilor doar cât se aude la știri. În rest, căuieștenii nu-l aduc decât în treacăt în discuție, cu îndoială și întrebări fără răspuns. „Dar oare chiar există?”, zice tanti Viorica în timp ce trece pe drum și dialoghează cu o altă vecină. S-a adaptat vremurilor pe care le trăim. Poartă mască. „Dar la noi n-are nimeni nimic”, se aude din nou vocea femeii, puțin mai înfundată fiindcă se îndepărtează din câmpul meu vizual.
Mă aflu acasă, la Căuiești, comuna Drăgușeni, de mai bine de două luni. Un sat așezat în nordul județului Galați, care, deși prins și el în restricțiile impuse de autorități în contextul pandemiei de Sars Cov 2, nu s-a schimbat prea mult. Într-adevăr, sătenii cunosc mai bine polițiștii acum, odată ce aceștia au început să facă controale de rutină prin localitate. Dar oamenii de aici nu au putut lăsa treburile agricole în plata domnului. Lor le-a bătut primăvara la ușă taman când „a-nceput balamucul”, cum ar spune tanti Maria. Adică atunci când autoritățile au început, treptat, să ia măsuri, iar România s-a alăturat țărilor care zac și luptă în același timp. Și pentru că muncile agricole nu suferă amânare, oamenii nu și-au putut stăpâni dorința de a lucra. Ori, mai bine zis, nevoia simplă, firească de-a munci pentru a avea. Au continuat să meargă la vie, să lucreze singuri ori cu câte un vecin, să își are grădinile kilometrice și să planteze răsaduri. Au înțeles că, în spațiile închise, porți mască. În cele deschise în care și ei lucrează, e opțional. Au preferat să nu facă o dramă din izbucnirea acestei epidemii. Majoritatea – cu excepția celor tineri, nu au internet și nu verifică la nesfârșit știrile. Ei știu că, dacă nu muncesc, rezultatul recoltei lor ar fi o dramă mai însemnată decât apariția Covid-19. Mulți dintre ei, s-ar înfometa.
Tata mi-a umplut pumnul cu ele, după ce au răsărit în curte
Cât despre mine, odată ce am aflat că ușile masive ale facultății nu se mai deschid, m-am cufundat într-o stare amară ca un pelin, în care și-a făcut loc resemnarea. Să nu mă mai întorc la cursuri, la orele de dans, la fetele mele inteligente din camera de cămin, să nu-mi mai văd colegii de facultate și colegii din Asociația Studenților Jurnaliști m-a surescitat. M-a iritat gândul egoist că dispare jumătate de an dintr-un moment sublim al tinereții mele: studenția. M-am gândit repede să creez un scenariu în care aveam să mă dezvolt, să fiu mama productivității. Mi-a rămas mini-serviciul, cum îmi place mie să-i zic. Redacția proaspătă. Să fiu cinstită, să scrii de acasă nu e prea plăcut. Ai activitate, dar de pe loc. Noi îl numim Data journalism sau Jurnalism online. Ideea că e o chestiune temporară mă liniștește numaidecât. O poftă de citit, greu de stăpânit, m-a împins să comand mai multe titluri. Așadar, dacă nu mă duc la facultate, cel puțin să rămân în zona academic-relaxantă. Și să urmez principiul scriitorului Stefan Zweig, conform căruia, mai multe cărți, alese cu finețe, pot înlocui o universitate bună. Citatul autentic diferă puțin, dar, pentru că nu l-am găsit încă, am strecurat înțelesul cuvintelor lui.
Bujorel, așa cum l-am numit
Peste sat, a plouat întreaga noapte. Pământul e, în sfârșit, umed, închis la culoare, îmbibat și sătul. Pe alocuri, din cauza lipsei de apă din ultimele luni, s-a crăpat precum o negresă scoasă din cuptor. Acum, parcă a renăscut. Și-a refăcut fiecare strat odată ce a înghițit picăturile de ploaie. E mai. De curând, România a intrat în starea de alertă, ceea ce înseamnă că virusul global reprezintă încă un pericol. Îmi iau masca și mănușile și merg să mă plimb pe lângă curte. Miros un bujor. Petalele îi sunt catifelate. Ploaia, stăpâna care decide ce și cât crește din pământ, l-a scos și pe el din boboc. Am să-l botez Bujorel.
